Morometii

...

Crohmălniceanu vorbeşte despre surprinderea profunzimii sufletului tăranului altfel decât printr-o cunoaştere exterioară, aducând în discuţie exemplul Comediei Umane: «Engels a învăţat din Balzac „mai mult decât din toţi istoricii, economiştii şi staticienii de profesie ai epocii luaţi laolaltă” nu pentru că aceştia din urmă se pricepeau în meseria lor mai puţin decât autorul Comediei Umane, ci pentru că el, ca romancier, lucra pe viu, arăta ce în mod fatal specialiştilor trebuia să le scape, făcea să vadă în marea lui lecţie de anatomie socială legăturile intime între psihologia oamenilor şi activitatea lor zilnică »

Atenţia critică se îndreaptă încet spre personajul principal al romanului, Ilie Moromete.

Criticul Raicu precizează: „Se poate spune fără teamă de exagerare că scriitorul aduce în literatura română un nou tip de ţăran, un alt erou, unic şi ferm precizat, ce vine să se adauge celor creaţi de autorii clasici ai satului, Slavici, Rebreanu -lărgind orizontul istoric dar şi concepţia estetică a romanului ţărănesc”. Dumitru Micu vorbeşte despre valoarea tipologică a lui Moromete : „ E clar că valoarea tipologică a lui Moromete nu se reduce la exprimarea dramei ţărănimii mijlocaşe. Eroul principal al romanului nu e numai un mijlocaş amăgit de iluzia durabilităţii gospodăriei sale, e omul dotat cu mari însuşiri pe care le iroseşte în gratuităţi.”

În opinia lui Crohmălniceanu, „Ilie Moromete închipuie un adevărat simbol al independenţei ţărăneşti faţă de orânduirea capitalistă.” şi „sentimentul autarhiei lui economico-sociale se menţine în mijlocul unui ocean de vicisitudini.”

Crohmălniceanu insistă asupra naturii interioare duble a eroului : „Eroul lui Marin Preda îşi dă seama că în general situaţia e foarte proastă şi n-are ieşire, că ori te porţi ca Bălosu, ori ajungi ca Ţugurlan” astfel, „cu conştiinţa aceasta individul trăieşte două existenţe, una a realităţii sociale căreia i se conformează exterior, alta a realităţii individuale cu care e consecvent în interior. Dar ajunge aşa neapărat să se dedubleze, să-ţi facă din disimulare o nouă fiinţă, Moromete îşi compune o mască impenetrabilă.”

Moromete stăpâneşte tactica disimultării în relaţiile cu ceilalţi „tot timpul vorbele lui Moromete au un dublu înţeles sugerat de gesturile, de căutarea lui, de pauzele sau de accentele care le însoţesc; chiar în momentele de efuziune sufletească, eroul nostru nu poate ieşi complet din rol.” Dumitru Micu adaugă: „Ilie Moromete pune în tot ce întreprinde o inteligenţă ciudată, înrudită cu a celorlalţi dar de un zel aparte . În suceala firii lui e un farmec surprinzător dar şi o semnificaţie”.

Crohmălniceanu vorbeşte despre independenţa economico-socială a lui Moromente, care însă nu-l scuteşte de alienare: „În independenţa lui economico-socială, fie şi iluzorie, Ilie Moromete îşi găseşte tăria de a rezista procesului înstrăinării care dezumanizează lumea satului” atitudine care l-ar face să reziste astfel „ unui asemenea proces de schilodire sufletească”. Totodată criticul precizează: „Dar ar fi o copilărie să credem că Moromete scapă de sub imperiul alienării.”

Se vorbeşte despre caracterul de filozof pe care îl dobândeşte Ilie Moromete prin comportamentul social. Raicu menţionează: „În tragica zbatere pentru existenţă, pentru păstrarea lotului său de pământ, acest ţăran şi-a compus o mască filozofică, sub care nu e întotdeauna uşor de intuit ce intenţii şi gînduri ascunde. Dar masca aceasta e inutilă, filozofia aceasta e fără rezultate, sau cu rezultate deplorabile.” Crohmălniceanu are o părere asemănătoare: „omul ia lucrurile cu un soiu de calm filozofic, le examinează în permanenţă cu o uimire plină de umor. Se mişcă în faţa noastră un fel de filozof, dacă vreţi un filozof ţăran.”

Referitor la ironia replicilor lui Moromete sau a situaţiilor, Dumitru Micu scria: „am râs uneori lăuntric alteori cu izbucniri nepreţuite, am râs până către sfârşitul cărţii.” Şi Crohmălniceanu face observaţii despre ironia lui Moromete: „La prima vedere purtările sucite ale eroului în contradicţie cu spusele sale stârnesc râsul”, însă adaugă: „ Tragic e aici faptul că Moromete are doar iluzia integrităţii sale morale. Schilodirea sa sufletească se produce tocmai sub forma disimulării acesteia.”

Situaţia în care ajunge Ilie Moromete în finalul romanului este abordată în moduri diferite. Raicu emite consideraţii asupra finalului iminent: „De această încheiere zdrobitoare ne apropiem cu fiecare scenă, îndelung şi trudnic urmărită de scriitorul însuşi cu fiecare pagină a romanului.” Crohmălniceanu surprinde starea jalnică a eroului: «De la un moment dat jocul lui Moromete nu mai prinde. Se creiază în jurul lui un fel de iritare, primarul Aristide îl primeşte „fără chef”, perceptorul îl repede; refuză să intre în discuţie cu el.» Dumitru Micu reliefează starea de degradare în care ajunsese Moromete în urma atitudinii sale, astfel: „Prăbuşirea lui semnifică surparea fericirii clădite pe himere.” Se întrevede totuşi un licăr de speranţă cum observă tot Dumitru Micu: „Sfârşitul romanului nu pecetluieşte iremediabil destinul eroului, dimpotrivă, în ultimele pagini atât de sumbre se desluşeşte tremurul unei lumi ce pare a prevesti o posibilă răsucire neaşteptată a evoluţiei lui Ilie Moromete în următoarele volume. În finalul cărţii, eroul se zbuciumă, îşi pune întrebări, caută cu înfrigurare înţelesuri, soluţii” deoarece „Moromete ajunge să îşi dea seama că nu în amuzamentul gratuit, nu în ocolirea frământărilor dureroare stă înţelepciunea, ci în scrutarea nemiloasă a fenomenelor.”

Dumitru Micu face o analogie cu don Quijote : „Oricât de profunde ar fi diferenţele din orice punct de vedere între povestea sărmanului cavaler de la Mancha şi a ţăranului din cîmpia Dunării, am trăit, parcurgînd romanul lui Marin Preda stări ce aduc aminte de marea, neegalata operă a lui Cervantes.”

Crohmălniceanu compară Moromeţii cu Ion al lui Rebreanu precizând că „Moromeţii sunt un roman al efectelor dezastruoase provocate în viaţa satului de goana după înavuţire caracteristică relaţiilor capitaliste. În acest sens constituie o adevărată replică la Ion al lui Rebreanu.”

Atitudinea de disimulare a vieţii, observă Crohmălniceanu, „îşi găseşte punctul de plecare în Dostoievski.” Catalogate ca